Viata este un maraton

In sfarsit cedez insistentelor sotiei (“scrie si tu acum cat sunt impresiile proaspete”) de a povesti pe blog despre recenta mea experienta la Maratonul din Berlin – unul din cele mai mari si mai populare trasee de alergare daca e sa dam crezare Wikipedia. Intr-adevar a fost o experienta inedita si unica…si, tinand cont de perioada lunga de recuperare de dupa, va ramane unica. Apropo de unicitate – sunt mari sanse ca sa fi fost singurul reprezentant al tarii de bastina la acest maraton. Ceea ce nu e de mirare, unde ati mai vazut roman/basarabean sa alerge prin ploaie 42 de km pana la epuizare si sa mai si plateasca pentru asta (aka. taxa de participare). De obicei este exact invers – suntem obisnuiti sa fim platiti pentru a depune un efort in plus. Alt aspect care ma face sa cred ca nu am fost prea multi republikmoldoveni(termen imprumutat) este ca la sfarsitul cursei cand toti se alinau frumos la o coada unde ti se inmana o foaie cu timpul de finish, doamna, nemtoaica, de la masa care iti printa pe loc toate datele (timpul final, timpii pe fiecare 5 km…s.a.m.d) a ridicat mirata din sprancene si a intrebat din ce tara vin, iar dupa ce i-am repetat de cateva ori, a recunoscut sincer ca nu a auzit de asemena tara. Si cand ma gandesc ca am specificat tara de origine nu din spirit nationalst (nationalismul e o boala infantila), eu doar am completat corect formularul de participare. Asa ca, am contribuit si eu un pic la brandingul de tara, fara ca asta sa fie neaparat intentia mea.
Daca e sa fac o evaluare succinta a experientei, a meritat sa fiu acolo, chiar daca si numai pentru atmosfera frumoasa, care a compensat din plin vremea urata (a plouat continuu aproape toata ziua). Este motivant sa vezi atatia oameni incurajand de pe margine alergatorii, diverse trupe cantand, copii care iti ofereau apa si fructe. Am avut ocazia sa imi testez limitele fizice (si psihice pe alocuri), nu mai zic de multitudinea de senzatii noi, de sentimentul de dilatare a timpului si a distantei, de faptul ca e foarte ciudat sa nu mai simti nimic de la brau in jos si  ca picioarele se misca din inertie. In plus am inca un motiv de lauda la batranete in fata nepotilor. Si ca sa revin la metafora din titlu, adevarul e ca viata este ca un maraton, cu momente de bucurie si clipe de disperare, cu ganduri de renuntare amestecate cu sentimente de datorie si rusine, cu oameni frumosi si oameni mai putini prietenosi; cand realizezi ca farmecul consta in alergarea propriu zisa si nu in destinatia finala.

run Forest…run